E 6:30 dimineata. Ora obisnuita de trezire. Dupa ce ma spal ma duc sa imi beau cafeaua. E deja gata. Sotia mea se trezeste un pic mai devreme si o pregateste (stiu, sunt un rasfatat). Imi place sa imi savurez cafeaua cu ochii pe geam sau stand in curte pe balansoar, cazut in visare. Brusc reveria mi se risipeste la cuvintele sotiei: “mi-am dat seama ca ma sabotam singura. Nu mai vroiam sa visez, sa imi fac planuri. Si asa nu se implinesc sau se intampla ceva care sa ma impiedice sa le finalizez cum vreau eu. Nici macar nu mi-am dat seama pana acum.”

Mda, e greu sa vedem lucrurile care nu ne plac dintr-o perspectiva diferita de cea pe care o avem in minte. De asteptarile noastre.

Ne visam facand sau avand ceva, realizand un obiectiv, fiind recunoscuti public ca fiind de succes intr-unul sau mai multe domenii. Ne dorim recunoastere. Din pacate, pentru ca multe dintre aceste vise nu se realizeaza, ajungem sa nu mai visam. Ne infranam aceasta capabilitate naturala pentru ca, nu-i asa, oricum nu se realizeaza. Mai bine deci sa nu visam, sa nu ne mai dorim nimic. In fond, neimplinirea duce la tristete, anxietate si cine stie cate si mai cate. Pe scurt nu mai visam pentru ca nu mai dorim sa suferim.

Si iata cum pierdem prin neparticipare. Ne agatam atat de mult de rezultat si deloc de proces, de joc in sine. Cum ar fi daca ne-ar spune cineva (divinitate, oracol, univers, ursitoare etc) ca trebuie sa nu ne iasa de 2000 de ori (sau orice alt numar) inainte sa inceapa sa ni se realizeze visele. Insa trebuie sa putem povesti toate amanuntele fiecarei etape a jocului. Oare tot aceeasi frustrare vom manifesta? Sau va fi o nerabdare aproape copilareasca ca sa treca cele 2000 de nereusite ca sa ajung la reusita? Ne-ar mai interesa atat de mult rezultatul sau vom incepe sa fim atenti la proces?

N-am pretentia sa dau un raspuns universal valabil. Doar constat ceea ce vad. La mine si la ceilalti. Ma intreb doar cum ar fi viata fiecaruia daca ne-ar pasa doar de faptul ca suntem parte din proces. Din orice proces. Si ca starea noastra – si in consecinta si realitatea noastra – este direct dependenta de aceasta constientizare.

Sunt putine situatii in care viata noastra (supravietuirea) depinde de un anume rezultat. In cea mai mare parte chiar daca nu ies lucrurile cum vrem sau cum ne sunt asteptarile, nimic tragic nu se petrece. Doar in mintea noastra e tragic. Apoi in emotii. Apoi in corp. Apoi in ceea ce ni se intampla. Apoi in fericirea sau nefericirea noastra. Apoi devine viata noastra. Si concluzionam, victimizandu-ne cel mai adesea, ca n-avem ce face, asa e viata, nedreapta cu noi. Si mai bine ne inchidem in noi si nu mai visam. Ca sa nu mai suferim. Mai bine ne sabotam. Oricum doar noi ne putem face asta de fapt. Nimeni din afara noastra.

Si cand te gandesti ca tot ceea ce trebuie sa facem este sa participam la joc, fara asteptari si doar sa numaram cand nu ne iese (cand nu ni se implinesc asteptarile) ca sa ajungem odata la etapa cand incep sa ne iasa …

La tine cum functioneaza sabotajul???