Erau expuse matricole, cureaua si cravata de pionier, un snur de comandant de clasa (sau unitate ca nu le mai stiu), o banca veche cu loc pentru pus cerneala pentru penitza, un glob pamantesc, creioane si stilouri vechi, sugativa, tabla, creta si tot ce se mai gasea pe atunci.

Ei bine, l-a dus pe cel mic sa vada expozitia. A fost insa extrem de interesat de sugativa. Redau pe scurt dialogul dintre ei:
– Ce e hartia aia alba groasa? a intrebat copilul
– Se numeste sugativa,  a raspuns sotia
– Si ce face?
– Absoarbe cerneala
– De ce sa absorbi cerneala din rezervor?
– Nu din rezervor, ci pe cea in exces dupa ce scri, daca a curs prea multa
– Aha. Si cum adica o absoarbe?
– Pai, daca e prea multa, pui sugativa si ea este facuta sa absoarba cerneala in exces
– Aha. Si de ce trebuie sa pui prea multa?
– Pai nu pui prea multa, dar daca foaia pe care scri nu e de buna calitate sau daca stiloul are un defect si curge prea multa cerneala, atunci folosesti sugativa
– Aaaaa, inteleg acum. Dar tot nu stiu cum functioneaza…

Ma uit acum la doua poze alaturate. Una, facuta in fata acelei expozitii din mall. Alta, cu fiul meu in fata laptop-ului, conectat la scoala online in timp ce colegii lui (celalata jumatate de clasa) sunt la scoala, in clasa, cu masca pe figura. Cat de mare este contrastul… Dar nici asta nu ma frapeaza atat de mult. Stau insa si ma intreb ce vor gandi peste ani, copiii copilului meu cand vor vedea imagini cu parintii lor, de pe vremea cand mergeau la scoala si stateau cu masca pe figura atate ore. Stateau in banci individuale, incadrati intre pereti de plexiglas transparent, fiind blocati pe scaune chiar si in pauzele dintre ore, fara sa se poata juca in pauze.
Ce va raspunde atunci un parinte copilului la intrebarea “ce e aia de pe gura si nasul tau?” “la ce se folosea?” Oare cum se vor descurca copiii de azi in rolul de parinti, fiind supusi unei presiuni continue de frica, de respingere a comunitatii, de respingere subtila a ideii de moarte. De parca daca te izolezi sau porti masca nu mai mori (se va intampla altora, nu tie).

Nu am raspunsuri. Nu stiu nimic. Memoria imi perverteste realitatea, iar imaginatia imi creaza asteptari si naste si mai multe intrebari. Am un singur lucru pe care ma pot baza. Momentul asta. E asa cum e. Oare cum ne vom uita la el cand va trece? Ce vom gandi, ce explicatii ne vom da noua si celor care ne vor intreba? Vor intelege oare ce se intampla acum? Dar noi?

Deocamdata, sugativa absoarbe cerneala in exces, iar ca sa intelegi pe deplin trebuie sa experimentezi chiar tu…