S-au implinit 30 de ani de la terminarea liceului. Nici nu-mi vine sa cred. Si cu toate astea … au trecut 3 decade de cand am terminat liceul Spiru Haret. Pe atunci uram (ca si colegii mei de altfel) matricola ce trebuia sa o avem obligatorie la intrarea in liceu. Acum as vrea sa o mai am.

Am avut atunci privilegiul sa fiu coleg de banca cu cel ce, mai tarziu, facea munca voluntara pentru a reusi sa ne adune pe cat mai multi dintre fostii colegi. N-o sa-i dau numele aici pentru a-i respecta intimitatea, dar lui i se datoreaza adunarea noastra. A facut chiar si un grup de whatsapp cu toti cei pe care i-a gasit. Mi-a fost si imi este tare drag. El e cumva liantul dintre noi.

In etapa de pregatire am observat cum se comporta si comunica fiecare. Era ca si cum isi planifica o intalnire de afaceri. Emotia nu era prezenta. Reactiile au fost mixte. Au fost dintre cei ce pe de o parte au dorit sa vina, dar nu au putut. Au fost insa si dintre cei ce au spus ca vin, dar cred ca pe undeva li s-a facut un pic teama. Nu stiu de ce, poate de o emotie ce nu au mai avut-o de mult. Emotia unor amintiri inchise in dosarul timpului. Au fost totusi si dintre cei care au spus sus si tare ca abia asteapta intalnirea. Dar nu era emotia, era mai degraba curiozitatea.

A venit insa si ziua mult planificata. Ne-am dat intalnire in fata liceului si am inceput sa sosim rand pe rand. Hartia nu poate surprinde emotia ce se citea pe chipul si in gesturile fiecaruia: oare ii mai recunosc, oare cum arata, oare ei ma mai recunosc, cum sa ma port, ce sa ne spunem. La un moment dat a venit si ‘diriga’. Marturisesc sincer ca, desi au trecut atat de multi ani, atat eu cat si ceilalti am retrait pentru o clipa emotia de elev. Acea emotie frumoasa care a fost definita de generatii si generatii prin cuvintele “sase vine diriga”.

Am mers apoi impreuna in clasa rememorand iesirile noastre furise pe geam (aveam clasa la parter) si diferite momente din timpul orelor sau nazbatii pe care le facea unul sau altul. Ne-am asezat pe scaunele aranjate in forma de U si am rugat-o pe diriga sa se aseze la catedra impreuna cu profu’ de franceza (un alt om deosebit).

Diriga a inceput sa strige catalogul si, pe masura ce fiecare raspundea prezent, se completa imaginea a ceea ce a facut in cei 30 de ani de la terminarea liceului: facultate, familie, job, aspiratii. Fiecare avea o poveste de spus, iar ceilalti ascultau privind lung si cu interes la vorbitor.

Am bagat de seama cat de multi mentioneaza ca nu le place ceea ce fac in prezent si ca ar vrea sa schimbe ceva, ca nu se simt impliniti. Era o scena plina de emotie, dar destul de trista. Noroc ca, dupa terminarea intalnirii si pozele facute in curtea scolii, am mers la restaurant. Acolo lucrurile s-au insufletit, paharele au inceput sa se ciocneasca si fiecare a avut sa-i spuna ceva, cuiva.

Acum zambeam cu totii. Eram din nou in liceu, eram in siguranta, impreuna cu colegii de clasa. Parca timpul mersese inapoi si bucuria pusese stapanire pe fiecare. Eram in alt timp. In timpul adolescentei. Chiar si cei mai abatuti s-au prins in jocul timpului si s-au incarcat de energia tineretii. Unii chiar au recunoscut ca le-a prins foarte bine sa retraiasca acele momente si ca intalnirea a avut darul de a-i incarca pentru viata. Parca nimeni nu mai dorea sa plece. Eram cu totii in taramul in care totul este posibil, in care viata este frumoasa si in care vom muta muntii din loc. Eram transpusi in timpul in care lumea era prea mica pentru noi. Eram din nou copii. Naivi, curiosi, curajosi, increzatori si plini de vise.

Oricat de frumos era, intalnirea trebuia totusi sa se termine. Frumos a fost insa ca nimeni nu a avut vreun regret. Si asta pentru ca fiecare a simtit ca a luat o bucatica de buna dispozitie, o bucatica de energie, de viata plina de sens, pe care sa o duca acasa. Si ne-am promis ca ne vom vedea mai des (inainte de urmatoarea aniversare) si ca vom face cumva sa pastram ceea ce am regasit dupa atat de mult timp. A fost cam ca la terminarea liceului. Si-a fost atat de bine si de adevarat.

Acum facem schimb de poze pe grup si ne trimitem unii altor mesaje. Ii mai cautam si pe cei de care nu am reusit sa dam. Sa fie si ei impreuna cu noi. Sa aiba si ei parte de o mica emotie privind pozele sau primind un sincer ‘ne bucuram ca te-am gasit’. E important, e esential sa avem radacini si momente la care sa ne intoarcem. Sa ne amintim ce simteam, cum eram si cat de bine ne era. Si mai este important sa ne amintim ca nu eram singuri si ca sta doar in puterea noastra sa nu fim singuri nici de aici inainte. Trebuie doar sa vorbim unii cu altii si sa spunem prezent de cate ori cineva o cere. Pana la urma avem atatea care ne leaga …