Sunt in Covasna. Nu singur. Impreuna cu sotia mea am plecat intr-o escapada de cateva zile, iar Covasna este ultima destinatie din acest periplu. Este ziua ei si, dupa ce am luat micul dejun, am plecat pe drumul Mocanitzei (care nu functioneaza in acest anotimp) pe Valea Zanelor. Probabil si pe voi va atrage numele. Asa am patit si noi. Am mers pret de 2 ore cautand sa ne conectam cu locurile, cu ‘miraculosul’. Si Zanele au vorbit. In felul lor, e drept. Intr-o liniste in care iti tiuiau urechile, intrerupta doar din cand in cand de cantecul pasarilor din padure sau de zgomotul apei in locurile in care poteca trecea pe langa rau.

Pe drum am vazut multe lucruri lasate de ‘civilizatie’. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc, ci despre puterea cu care natura isi cerea si, in ultima instanta isi lua inapoi drepturile. Am vazut cum plantele acaparau ‘civilizatia aruncata’ si o strangeau, o sugrumau, parca pentru a o descompune in elementele ei de baza. Si atunci am inteles puterea obiectivelor, a programelor si a perseverentei. Am observat cum copacii cresc intai perpendicular pe deal pentru ca apoi, la nici un metru de sol, sa se curbeze spre in sus. Parca intr-un efort de a tine pamantul adunat si intr-o dorinta continua de a se indrepta spre soare.

Asa am realizat ca obiectivul lui este sa mearga mereu in sus. Chiar daca premisele initiale nu-l ajutau si panta era una abrupta. Chiar daca trebuia sa se lupte sa isi infiga radacinile si mai adanc in pamantul pe care mai apoi tot el trebuia sa-l tina sa nu alunece la vale. El nu se abate de la obiectivul lui si se adapteaza circumstantelor si mediului. Nu se razgandeste, ci isi urmeaza programul chiar daca uneori trebuie sa ocoleasca un obstacol sau dureaza mai mult pana cand acapareaza si inlatura o piedica.

M-am uitat apoi la florile si iarba ce abia se itzeau de sub pamant. Ele nu se vaita ca trebuie sa dea la o parte o cantitate enorma de pamant pentru a iesi la lumina si a-si implini menirea. Programul lor este atat de puternic inradacinat in ADN-ul lor incat nu concep sa nu reuseasca. Stiu ca doar in sus trebuie sa mearga, chiar daca uneori pamantul este mai tare sau un bolovan le blocheaza calea dreapta. Si ele au momente cand esecul pare iminent. Cand cineva calca peste ele, sau arunca te miri ce peste ele. Atunci pare ca totul a fost in zadar. Si cu toate astea reusesc sa se indrepte si sa mearga tot in directia potrivita, iesind din incercare mai puternice si mai doritoare de izbanda.

Cum ar fi sa stim ca, pentru noi oamenii, reusita face parte din ADN-ul nostru si ca, orice am face nu putem esua. Putem avea etape in care sa ne tragem sufletul, sa ne realiniem traseul, sa indepartam sau sa ocolim piedicile. Dar nimic nu ne poate opri. Trebuie doar sa stim care ne sunt obiectivele, care este directia in care vrem sa mergem si apoi sa fim perseverenti.

Stau si meditez la cele ‘primite’ in aceasta plimbare. Dar parca ceva lipseste. Parca nu e suficient doar sa am obiective si sa fiu perseverent. Asa ca intreb ‘zanele’ ce lipseste. Si raspunsul vine fara ezitare: BUCURIA. Floarea si firul de iarba se bucura de fiecare raza a soarelui, de fiecare bucatzica de pamant pe care o da la o parte din drum. Copacul se bucura cu fiecare radacina infipta mai adanc in pamant, cu fiecare piatra ocolita si cu fiecare adiere de vant ce ii imprastie semintele.

Realizez asadar ca fiecare etapa merita si trebuie celebrata. Bucuria trebuie sa insoteasca Perseverenta si sa imbratiseze Obiectivele. Altfel, am face lucruri doar pentru ca ni le cer altii sau pentru ca ‘trebuie’ sa le facem. Si poate ca le-am duce pana la capat (cel putin pe unele), dar cu siguranta ar lipsi ceva, darul ‘Zanelor’, bucuria …

Te provoc sa-mi spui sau doar sa iti scrii  pe o foaie de hartie ce inseamna pentru tine in sus, cum inlaturi fiecare piedica si cum iti da tarie obiectivul pe care alegi sa ti-l treci in ADN. Si mai ales cum lasi miracolul bucuriei sa iti dea putere.

Hai, incepe de azi …